Disputa privind Strâmtoarea Ormuz expune slăbiciunile acordului dintre SUA și Iran

Situaţia fragilă de „nici război, nici pace” care se desfășoară de când Statele Unite şi Iranul au semnat un acord provizoriu luna trecută pare să se fi transformat acum în război.

Acest armistiţiu intermitent ar putea să se reia din nou datorită eforturilor unor mediatori arabi şi pakistanezi din ce în ce mai exasperaţi, precum şi a preferinţei ambelor părţi implicate de a evita să revină la un război absolut și îndelungat.

Însă cea mai mare sursă de tensiune a acordului o reprezintă statutul strategicei Strâmtori Ormuz – iar Iranul transmite din nou în mod clar că autoritatea sa asupra acestui coridor maritim vital constituie o limită majoră și insurmontabilă, pe care nici presiunea militară, nici cea economică, nici cea diplomatică nu o pot schimba.

„V-am spus: respectaţi-vă cuvântul sau plătiţi preţul”, a formulat recent pe reţelele de socializare principalul negociator al Iranului, Mohammad Bagher Ghalibaf, citând acordul.

Teheranul consideră că această poziţie este susţinută de detaliile foarte vagi ale acordului – un memorandum de înţelegere – care a fost redactat în grabă în luna iunie.

Documentul a fost interpretat diferit de cele două părţi încă de la început.

Iranul crede că punctul cinci al planului în 14 puncte îi dă undă verde privind influenţa asupra administrării acestui coridor maritim crucial. Punctul cinci prevede: „Republica Islamică Iran va lua măsuri, depunând cele mai bune eforturi, pentru trecerea în siguranţă a navelor comerciale.”

Conform interpretării Statelor Unite, formularea spune că Teheranul trebuie să deschidă această strâmtoare strategică pentru a permite circulaţia liberă a aprovizionării globale cu petrol şi gaze, împreună cu alte mărfuri esenţiale, inclusiv ingredientele utilizate pentru producerea îngrăşămintelor.

„Poţi trece cu un camion prin găurile din acele clauze”, a spus un director din industria petrolieră arabă care lucrează în regiune.

Noua conducere care s-a înființat la Teheran după săptămâni de război absolut şi după valuri de asasinate americano-israeliene pare unificată în privinţa viziunii strategice generale pentru acest nou capitol al Republicii Islamice. Dar există semne clare şi tot mai numeroase ale unor diviziuni privind modul de a parcurge drumul înainte.

„Unii vor să valorifice câştigurile de pe câmpul de luptă prin intermediul diplomației, iar alţii cred că s-a ajuns la armistiţiu prea devreme, înainte ca Iranul să fi provocat suficientă suferinţă Statelor Unite”, apreciază Robert Malley, de la International Crisis Group. El a făcut parte din delegaţia americană care a negociat acordul nuclear istoric din 2015, din care preşedintele american Donald Trump s-a retras în timpul primului său mandat.

Atacurile iraniene recente asupra a trei nave - inclusiv asupra unui petrolier pentru transportul gazelor naturale lichefiate care naviga sub pavilionul Qatarului printr-un coridor maritim apropiat de coasta Omanului, la sud - au fost descrise de o sursă diplomatică din regiune drept opera unei „unităţi scăpate de sub control” din cadrul Corpului Gardienilor Revoluţiei Islamice (IRGC).

Într-un sistem în care IRGC joacă acum un rol dominant, limita insurmontabilă nenegociabilă a Iranului presupune ca navele să urmeze de acum înainte rutele desemnate de Teheran.

Noaptea trecută, departe de vacarmul acestei escaladări a ostilităților, parlamentul iranian a introdus în mod discret un nou proiect de lege privind gestionarea strâmtorii, numit Acţiunea Strategică pentru Securitatea şi Progresul Durabil al Strâmtorii Hormuz şi al Golfului Persic.

Informaţia a fost publicată pe rețeaua de socializare X de Ebrahim Azizi, şeful comisiei parlamentare pentru securitate naţională, care ne-a spus în aprilie că este „dreptul inalienabil” al Iranului de a controla calea navigabilă.

Întrebat când urmează să cedeze Iranul controlul, răspunsul lui Azizi a fost succinct şi categoric – „niciodată”.

El a descris acest control drept un „activ pentru confruntarea inamicului”.

Lipsa totală de încredere a Iranului în promisiunile Statelor Unite, alimentată de izbucnirile repetate ale războiului sau de ameninţările apărute în timpul negocierilor, i-a întărit hotărârea.

Controlul asupra strâmtorii este văzut nu doar ca o monedă de schimb în acest impas; Iranul îl consideră şi o nouă pârghie, o nouă formă de descurajare a ostilităților, precum şi o linie de salvare economică – în cazul în care sancţiunile nu urmează să fie niciodată ridicate, iar activele sale din întreaga lume vor rămâne îngheţate.

Însă determinarea Teheranului de a rescrie regulile în regiunea din Orientul Mijlociu provoacă tensiuni şi cu vecinii săi. În rândul acestora se numără Qatarul, unul dintre principalii mediatori ai acestei crize, precum şi Omanul, care a fost în mod tradițional un aliat de lungă durată al Iranului, și care joacă un rol discret în culise de zeci de ani.

Ţări precum Emiratele Arabe Unite au transmis foarte clar că intențiile Iranului de a juca un rol de control, inclusiv prin perceperea unor forme de „taxe de serviciu”, sunt inacceptabile şi creează un precedent periculos.

O sursă la curent cu negocierile a declarat că Omanul s-a opus ideii ca Iranul să includă în acord o anumită menţiune în cadrul aceluiaşi punct cinci contestat. Potrivit acesteia, Iranul avea să „poarte un dialog cu Sultanatul Omanului pentru a defini viitoarea administrare şi serviciile maritime”.

Muscatul se află acum la mijloc între dorinţele Washingtonului și ale Iranului, și vrea, mai presus de toate, să îşi păstreze reputaţia de lungă durată de intermediar diplomatic discret din regiune.

„Omanul a fost foarte răbdător cu iranienii, încercând să menţină relaţii bune cu vecinii”, a declarat profesorul Abdullah Baabood, un analist omanez, pentru programul Newshour al BBC-ului.

„Acest episod, cu precădere, a determinat Omanul să adopte o poziţie destul de fermă... dar noi dorim ca acest conflict să fie rezolvat prin dialog.”

Unii observatori continuă să întrevadă o mică posibilitate a unui compromis eventual.

„Nu cred că există soluţii excelente, însă calea de mijloc ar putea implica un aranjament potrivit căruia să nu fie percepute taxe de trecere pentru navele care traversează strâmtoarea, dar să se perceapă anumite comisioane de navigaţie care să permită Iranului să arate că îşi păstrează autoritatea”, a spus Simon Gass, un fost diplomat britanic de rang înalt, care a făcut parte din echipa Marii Britanii în timpul negocierilor care au dus la acordul din 2015.

Dincolo de această dispută, există o inabilitate fundamentală a ambelor părți de a-și înțelege adversarul.

Ambele cred că au ieşit din acest război deținând avantajul; ambele cred că cealaltă parte va fi obligată să cedeze prima din cauza propriilor slăbiciuni.

Se remarcă întotdeauna faptul că Iranul are o capacitate „de a îndura suferinţa”.

Teheranul a reuşit să exploateze perioada favorabilă creată de acest acord, căreia i-a pus acum capăt SUA, în timpul căreia sancţiunile privind exporturile iraniene de petrol au fost temporar suspendate.

Însă am văzut în timpul unor vizite recente în Iran cât de grav este afectată țara de criza economică şi financiară care se adâncește. Rata de inflație se apropie de un nivel uluitor de 80%, și s-au pierdut milioane de locuri de muncă, nu doar din cauza acestui conflict, ci şi ca urmare a uneia dintre cele mai lungi întreruperi ale internetului din istorie.

La acestea se adaugă două războaie purtate în mai puţin de un an, precum şi protestele majore antiguvernamentale reprimate cu forţă letală, care au provocat moartea multor mii de oameni.

Preşedintele Trump se confruntă cu propriile sale presiuni politice şi economice, care ar putea totuşi să îi determine echipa să revină la negocieri, chiar dacă în mod sporadic.

Criza legată de închiderea acestui coridor maritim esențial – o problemă creată de acest război – a făcut astfel încât aproape să nu aibă loc discuţiile privind chestiunea centrală: forma programului nuclear iranian.

O altă slăbiciune o reprezintă perioada de 60 de zile prevăzută în memorandum pentru negocieri intensive, care nu a fost niciodată realistă.

„Cred că există şanse rezonabile să se ajungă din nou la armistițiu într-o anumită formă, deoarece niciuna dintre părţi nu poate obţine în întregime tot ceea ce îşi doreşte, aşa cum vor descoperi destul de curând”, a spus Malley, adăugând: „Dar, având în vedere dereglările de ambele părţi, nu aş paria în totalitate pe asta.”

Traducerea în limba română a acestui articol, publicat inițial în limba engleză, a fost realizată cu ajutorul tehnologiilor de inteligență artificială. Conținutul tradus a fost revizuit de un jurnalist BBC înainte de publicare. Aflați mai multe despre cum folosim inteligența artificială la BBC.

Editat de Ruxandra Iordache.