Cine sunt „supervârstnicii” și ce putem învăța de la creierele lor?

„Hipocampul ei era superb”, își aduce aminte Dr. Tamar Gefen.

Neuropsiholoaga a fost fascinată de cât de detaliată era topografia acelei părți a creierului femeii.

„Neuronii ei erau rotofei și sănătoși. Îmi amintesc că mă gândeam cât de incredibil era că o structură atât de uluitoare și de complexă putea înmagazina amintiri atât de teribile”, spune ea.

Dr. Gefen, cercetătoare în cadrul Programului despre Supervârstnici de la Universitatea Northwestern din Illinois, SUA, descria o „supervârstnică” al cărei creier l-a studiat cât timp pacienta a fost în viață și pe care continuă să-l examineze chiar și după moartea sa.

Deși „supervârstnica” era o supraviețuitoare a Holocaustului, cercetătoarea nu a uitat cât de bucuroasă, optimistă și amuzantă era ea.

„Au trecut mai bine de 10 ani, dar tot mă gândesc mereu la ea”, spune ea.

Asta i-a spus Dr. Gefen lui Martin Wilson, autorul articolului „Ce putem învăța de la supervârstnici”, care a fost publicat în revista universității Northwestern.

Programul se desfășoară de 25 de ani, ceea ce înseamnă că cercetătorii și participanții se cunosc de multă vreme și, după cum demonstrează experiența lui Gefen, legăturile cu cei care și-au donat creierele pot fi profunde.

Primul creier

Termenul de „superîmbătrânire” a fost conceput de Centrul Northwestern pentru Cercetarea Bolii Alzheimer. Pentru a investiga originile programului despre supervârstnici, trebuie să dăm timpul înapoi pe la jumătatea anilor '90, când s-a întâmplat ceva prin pur noroc.

„Am primit prima autopsie post-mortem a unui creier al unei femei în vârstă de 81 de ani”, au scris autorii unui articol științific intitulat „Primii 25 de ani în cadrul programului Universității Northwestern cu supervârstnicii".

Femeia era o persoană care participase la un alt proiect de cercetare și care „nu prezentase niciun simptom de tulburare funcțională”.

Mai mult, ea obținuse un scor „superior” pentru vârsta ei la testele de memorie, similar cu rezultatele unor persoane de 50 de ani.

Ceea ce i-a surprins pe cercetători a fost că au detectat o singură încurcătură neurofibrilară într-o secțiune a cortexului entorhinal - o zonă conectată la mai multe părți ale creierului, care este considerată critică pentru consolidarea memoriei spațiale, episodice și autobiografice.

Încurcăturile neurofibrilare sunt acumulări de fibre minuscule ale proteinei tau - care este esențială pentru funcționarea creierului - care se împletesc în neuroni. Răspândirea acestor încurcături în creier a fost corelată cu declinul cognitiv.

Conform cercetătorilor, detectarea unei singure încurcături în creierul acelei femei a fost „o situație rară pentru cineva la acea vârstă, chiar și pentru cei fără anomalii cognitive cunoscute”.

În cadrul programului BBC Control Medical, Dr. Sandra Weintraub, unul dintre cercetătorii principali ai studiului și profesor la Universitatea Northwestern, și-a adus aminte de începuturile cercetării.

„Primul nostru creier al unui supervârstnic avea o singură încâlcire și ne-am gândit: «O, Doamne! Am găsit secretul întreținerii creierului: să nu faci încurcături»”, a spus ea.

„Următorul supervârstnic avea atât de multe încurcături precum cineva căruia i-ai pune un diagnostic post-mortem de boală Alzheimer.”

Cine sunt supervârstnicii?

Oamenii de știință din cadrul programului supervârstnicilor îi definesc drept persoane cu sau peste vârsta de 80 de ani, care obțin rezultate echivalente cu cele ale indivizilor cu 30 sau 20 de ani mai tineri decât ei la testele de memorare a unor liste de cuvinte.

Aceștia folosesc testul de învățare auditivă verbală Rey, o resursă utilizată pe scară largă în neuropsihologie pentru a evalua memoria, printre alte lucruri. Alte funcții cognitive sunt evaluate folosind alte metode.

Cercetătorii au ales funcția memoriei episodice ca marker principal deoarece „este abilitatea cu cel mai mare declin” în timpul procesului comun de îmbătrânire.

Așadar, pentru a clasifica pe cineva drept supervârstnic, cercetătorii s-au decis asupra unui standard foarte înalt - ei trebuie să aibă o memorie similară cu cea a unei persoane cu cel puțin 30 de ani mai tinere.

Iar rezultatele sunt impresionante.

„E un șoc, pur și simplu, să vezi că cineva de 90 de ani este capabil să-și amintească un volum atât de mare de informații noi, în timp ce există și pacienți de 50 sau de 60 de ani care au probleme cu un test de memorie mult mai ușor”, a spus Molly A. Mather, profesor asistent de Psihiatrie și Științe Comportamentale la Universitatea Northwestern, pentru BBC Mundo.

Cum diferă creierele lor?

Existența supervârstnicilor contestă ideea că declinul cognitiv este inevitabil odată ce îmbătrânim.

Cercetătorii au reușit să stabilească faptul că supervârstnicii au un fenotip neuropsihologic și neurobiologic care îi deosebește de persoanele obișnuite de vârste similare.

De exemplu, supervârstnicii au „volume corticale care nu diferă de cele ale adulților neurotipici care sunt cu 20 până la 30 de ani mai tineri”.

Volumul cortical se referă la cantitatea de țesut din cortexul cerebral, sau stratul exterior al creierului care este esențial pentru gândirea conștientă.

Zonele acestei părți a creierului sunt legate, printre alte funcții, de memorie și de procesarea limbajului.

Un alt exemplu este faptul că supervârstnicii au mult mai mulți neuroni Von Economo în creier, nu numai comparativ cu cei de-o vârstă cu ei, ci și cu persoanele mult mai tinere decât ei.

Se presupune că aceste tipuri de neuroni joacă un rol critic în interacțiunile sociale și în dezvoltarea comportamentelor sociale complexe.

Această descoperire rezonează cu o altă observație a experților atunci când au studiat persoanele supervârstnicii: interesul lor de a menține relații sociale puternice.

„Dar nu știm care a venit mai întâi”, spune Mather.

Au avut oare dintotdeauna mai multe dintre aceste celule cerebrale, ceea ce le-a permis să fie mai sociabili? Sau faptul că sunt sociabili a condus la apariția mai multor astfel de celule?

La creierele supervârstnicilor, se observă totodată, la nivel celular, mai puține modificări legate de boala Alzheimer.

„Ceea ce cred că a fost destul de remarcabil la supervârstnici este că mulți dintre ei au 80, 90 de ani, uneori chiar și mai bine de 100 de ani, și există foarte puține astfel de încâlceli cerebrale, comparativ cu ceea ce ne așteptăm de obicei”, explică Mather.

Oamenii de știință încă nu știu de ce se întâmplă asta și se întreabă dacă nu cumva există ceva care oprește formarea încurcăturilor.

În cazul supervârstnicilor care au totuși încurcături cerebrale, modul în care își păstrează memoria rămâne încă un mister.

Varietatea obiceiurilor

Ralph Rehbock, născut în 1934, este unul dintre voluntarii la acest studiu.

„Sunt foarte mândru că sunt un supervârstnic”, spune el într-un videoclip realizat de Universitatea Northwestern.

De la lansarea programului, au participat 290 de supervârstnici și au fost efectuate 77 de autopsii cerebrale pentru a se înțelege ce îi face rezistenți la declinul cognitiv.

Există 133 de participanți activi la ora actuală.

În articolul său, Wilson spune că nu există un supervârstnic „tipic”. Dimpotrivă, ei reprezintă un grup de persoane care au stiluri de viață foarte diferite.

„Unii supervârstnici au urmat toate recomandările imaginabile pentru a duce o viață sănătoasă. Alții nu mâncau bine, altora le plăcea să bea și să fumeze, evitau exercițiul fizic, se confruntau cu situații de viață stresante și nu dormeau bine”, au scris cercetătorii în studiul lor.

„Cu siguranță, nu există o formulă clară. Cine știe, poate într-o zi o vom cunoaște, dar cred că suntem foarte departe de a avea o astfel de formulă prescriptivă.”

Dr. Gefen mai avertizează că „întotdeauna va exista o interacțiune între biologie, genetică și alți factori care contribuie la reziliență”.

„Nu vei deveni automat un supervârstnic dacă mănânci bine, dormi bine, îți tratezi depresia, te oprești din băut, și altele”, a spus Weintraub pentru BBC.

„Dar știm că fiecare dintre aceste lucruri reduce riscul de declin cognitiv pe măsură ce îmbătrânești. Deci, mesajul nostru este să faci tot ceea ce poți pentru a reduce riscul. Și dacă faci asta și ai structura genetică necesară, ai șansa să devii un supervârstnic”.

Așadar, este oare posibil să putem dobândi un creier precum cele ale supervârstnicilor?

„După cum am demonstrat, nu există un creier de supervârstnic”, a spus Weintraub pentru BBC Mundo. „Ce e super este memoria lor, și perspectiva lor asupra vieții”.

Ea explică faptul că, post mortem, creierul anumitor oameni poate fi cât se poate de lipsit de daune provocate de vârstă, în timp ce la alte persoane se sesizează proteinele anormale ale bolii Alzheimer. La majoritatea oamenilor, acestea declanșează pierderea neuronilor sănătoși și, în consecință, deficiențe cognitive și demență.

„Din motive necunoscute, supervârstnicii fie nu produc aceste proteine ​​în același ritm ca majoritatea adulților de o anumită vârstă, fie le produc, dar sunt cumva imuni la efectele lor asupra celulelor sănătoase ale creierului. Dar asta face studiul motivant”, adaugă ea.

Text tradus de Ruxandra Iordache.